În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981.

În hainele de oraș Lazăr se simțea parcă alt om. îi revenise toată siguranța și îi trebui un timp de gândire până să se poată decide dacă să mai îmbrace și halatul acela vișiniu sau nu. În fond, în calitate de șef, el își putea permite să nu fie tot timpul în uniformă. Optă totuși pentru o soluție de compromis: își aruncă halatul peste umeri și o luă spre ieșirea din spital. La poartă îl întâlni pe Iancu.

— Care-i situația dincolo?

— Acum se hotărăște în reuniunea statului major.

— Dumneata cum de nu ești acolo?

— Eu nu fac parte din statul major. Dar atâta vreme cât ei nu pot fi deranjați, le

îndeplinesc eu funcțiile.

În cabina portarului era lume multă. Două santinele cu arme stăteau în stradă în fața spitalului. La secția de vizavi, Lazăr nu observă pază armată.

— Atunci poate că nici nu are încă rost să mă duc să văd ce-i dincolo.

— Nici n-ar fi momentul!

— Cine spune asta?

— N-ar fi momentul pentru că cei de peste drum sunt susceptibili. În vremea în care se duc tratativele… Deocamdată n-ar fi bine să le dăm impresia că-i controlăm.

— Să le dăm impresia că-i… Ce tot vorbești, domnule Iancu?

— Eu vă pricep graba! În clipa în care-i vom anexa, nu va mai exista niciun impediment ca să fiți numit administrator general. Mai ales că nu ne vom opri aici, chiar dacă

unii…

— Ce vreți să spuneți?

Iancu îl luă la o parte. Nu puteau vorbi acolo, cabina portarului gemea de lume, iar portarul cumpăra și vindea fără nicio jenă. tot felul de fleacuri. Lazăr îl urmări câteva clipe și-și spuse că va trebui să se gândească mai profund la afacerile care aveau loc în fața lui.

— După ce se vor uni și ăștia de vizavi cu noi, îi șopti Iancu, o să ne extindem și mai departe…

— Mai departe unde?

— Mai departe… Ne trebuie clădiri! Matale știi că de azi-dimineață nu s-a externat nimeni, dar au venit aproape șaptezeci de oameni? Unde să-i punem?

— Asta ziceam și eu! Chiar unde?

— Unii cred că numai ceea ce s-a numit până acum „spital” poate fi folosit și pe viitor de către noi. Dar se înșală! Îți spun eu că se înșală!

— Și atunci?

— Și domnul Comandant personal este de părerea asta. De altfel, el a făcut deja un plan rezonabil, chiar… dacă mai există unii care nu înțeleg… sau se fac că nu înțeleg…

— Cine?

— N-are importanță! O să aflați! Dar domnul Guneș ar trebui să se gândească mai

bine…

Asta era ceva nou. Iancu era adjunctul lui Guneș și pentru prima oară auzea Lazăr ca un subaltern să discute activitatea superiorului său.

— Și Moravetz vorbește așa despre mine, cum vorbești dumneata despre superiorul

dumitale?

— Până când nu sunteți în statul major sunt și eu superiorul matale! Dar Moravetz n-are de ce să vă judece: activitatea dumneavoastră este cu mici excepții ireproșabilă.

— Cu mici excepții? Așa spune și Moravetz când îl chemați să dea socoteală în locul

meu?

— Fiecare dă socoteală pentru el, domnule Lazăr!

— Vreau să spun…

— Fiecare dă socoteală pentru el și pentru subalternii săi. Să țineți minte asta! Abaterile matale au fost până acuma fără importanță și pot fi trecute pe seama lipsei de experiență. În afară de asta, bunăvoința de care vă bucurați la domnul Comandant…

— Vreau să…

— Nu vă faceți griji, peste o oră veți putea fi numit administrator general. Acum trebuie să mă duc pentru că am niscaiva treabă. Apoi îi strigă portarului: domnul

administrator nu iese deocamdată din spital! Îi strânse mina lui Lazăr și plecă: am spus administrator, nu administrator general. Peste o oră… Și încă ceva! S-a aranjat: puteți să-l vizitați pe fostul contabil șef.

Lazăr rămase lângă cabina portarului. Ceea ce se petrecea acolo depășea orice închipuire. Bolnavii intrau și ieșeau, iar santinelele nici nu se sinchiseau de ei. Toată treaba era ca fiecare suflet să-i achite portarului o sumă fixă, banii erau numărați cu grijă și abia pe urmă putea să treacă respectivul în afară de asta, soseau căruțe întregi cu marfă, iar de-a lungul gardului se formase un fel de piață în care puteai lua de toate. Portarul părea un soi de patron al întregii afaceri și trecea din când în când pe la fiecare vânzător pentru a-și lua par tea. Lucrurile mai fine le vindea el personal.

— Ascultă, îl întrebă Lazăr, de ce îi lași pe ăștia să iasă?

— Păi, trebuie și eu să trăiesc…

Lazăr mai stătu o vreme să privească la piața improvizată de afară. Era clar că ceea ce se petrecea acolo era o porcărie, că clienț ii și negustorii se urau și se înșelau reciproc, dar că deveneau un tot atunci când se aflau față în față cu portarul. Și nici măcar n-avea rost să te bagi în treaba asta pentru că riscai să ți-i iei pe toți pe cap, inclusiv pe portar, fostul lor dușman dar posibilul lor aliat. Și ce rost ar fi avut? Și de la mine ai cere bani?

— A, nu! Cu dumneavoastră… Vai de mine 1!Dumneavoastră nici dacă mi-ați da tot aurul din lume n-ați putea ieși!

— De ce?

— Păi, să fiu tras la răspundere?

— Și pentru ăștia de ce nu ești tras la răspundere?

— Ăștia? Îi știți dumneavoastră pe toți ăștia? Ați putea să spuneți că a ieșit cutare sau cutare? Cu dumneavoastră e cu totul altceva!

— Așa… Dar știi că eu am dreptul, datorită funcției mele, să ies?

— Bineînțeles că știu. Numai că acum nu se poate. În tot timpul ăsta, omul nu se opri din număratul banilor care i se tot strecurau în mână.

— ’Om vedea noi cine e mai mare…. bombăni Lazăr și o luă înapoi spre pavilioane.

— Dumneavoastră sunteți mai mare! Asta o știe oricine, strigă portarul după el. În curând, toată lumea o știe, veți fi numit administrator general. Dar acum așa a ordinul, ce să

fac?

„Primul lucru pe care trebuie să-l pun la punct, își zise Lazăr, este să plasez un om de-al meu aici la poartă. Ăsta-i cel mai nemaipomenit post dintre toate. Cine o să-l tragă vreodată la răspundere pe portar? Și de câștigat, câștigă din toată afacerea mai mult decât Luca! Chiar, Luca oare din ce câștigă? Oricum, la poartă va trebui să stea un om de-al meu. Nu neapărat unul nou, și ăsta care-i acum ar fi bun — și încă cât de bun! Are experiență și unu’ mai nerușinat nici că s-ar putea găsi. Dar va trebui să știe cine-i stăpânul lui, unicul lui stăpân și la cine trebuie să deconteze totul!“

Da, Lazăr era pe deplin conștient că postul de administrator general era o treabă pentru care în curând n-ar fi exclus s -o pățească, iar că portarul era cel care deținea cea mai bună slujbă dintre toate. Dar acum, chiar dacă i s-ar fi ivit prilejul, n-ar mai fi vrut să schimbe cu el.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.